Vitaminele B

Un grup aparte de vitamine il reprezinta cele de tipul B. Principala sursa : alimentatia, aportul extern al acestora ar trebui sa aibe loc zilnic, deoarece organismul consuma pentru procesele sale o cantitate importanta iar excesul este eliminat renal.

Complexul de vitamine B include o serie de opt vitamine solubile in apa, esentiale pentru organism: B1, B2, B3, B6, B7, B9, B12 si B5

Vitamina B1 (tiamina) are rol in metabolismul glucidelor, in producerea de energie, in functionarea sistemului nervos.

Vitamina B2 (riboflavina) are rol in producerea de energie, metabolismul glucidelor, al proteinelor si lipidelor, sanatatea pielii si muschilor.Vitamina B3 (niacina) are rol in sinteza hormonilor sexuali, in metabolismul glucidelor, al proteinelor si lipidelor, in producerea de globule rosii.Vitamina B5 (acidul pantotenic) are rol in sinteza hormonilor si a neurotransmitatorilor, in transmisia nervoasa, in producerea globulelor rosii, in diviziunea celulara, in producerea de energie, in metabolism.Vitamina B6 (piridoxina) are rol in sinteza proteinelor, a hormonilor si a neurotransmitatorilor, in producerea de globule rosii si in transportul oxigenului, in functionarea sistemului imunitar, in sinteza ADN-ului, in normalizarea nivelului glicemiei.Vitamina B8 (biotina) are rol in metabolismul glucidelor, al lipidelor si proteinelor, in diviziunea celulara.Vitamina B9 (acid folic) are rol in diviziunea celulara, in sinteza ADN-ului si ARN-ului, in metabolismul proteinelor, in regularizarea nivelului sangvin de homocisteina (impreuna cu vitaminele B6 si B12), in functionarea sistemului nervos si imunitar, in cicatrizarea ranilor.Vitamina B12 (cobalamina) are rol in functionarea sistemului nervos, in sinteza ADN-ului si ARN-ului, in producerea de globule rosii si in transportul oxigenului. 
Fiecare dintre vitaminele B are propriile indicatii terapeutice. Exceptie fac vitaminele B6, B9 si B12 care contribuie la prevenirea acelorasi afectiuni, si anume a maladiilor cardiovasculare, a osteoporozei si a depresiei, dar si la consolidarea functiei cognitive.
Cu exceptia vitaminei B3, produsa in cantitate mica de organism, si a vitaminei B12, inmagazinata in anumite organe, celelalte vitamine din complexul de vitamine B trebuie procurate din alimentatie sau din suplimentele cu vitamine B. 
Ce se intampla atunci cand alimentatia noastra nu ne asigura necesarul de vitamine B ? Carenta genereaza probleme de memorie, oboseala, slabiciune musculara si orbire. Pe termen lung, predispune la boli de inima si leziuni cerebrale. 

• Complexul de vitamine B protejeaza impotriva atacului cerebral

In afara de rolul important in procesele metabolice si mentinerea sanatatii pielii si a parului, complexul de vitamine B mai este asociat si cu o incidenta mai mica a accidentului vascular cerebral. O evaluare a mai multor experimente medicale care au durat o jumatate de an releva ca suplimentarea vitaminelor B a ajutat la scaderea riscului de atac cerebral cu pana la 7%, in randul unui grup de 55 de participanti.

• Complexul de vitamine B previne boala beri beri

Deficientele in vitamina B1 (tiamina) conduc la instalarea unei boli care afecteaza inima, sistemul digestiv si sistemul nervos, numita beri beri. Afectiunea se regaseste in randul pacientilor malnutriti si in randul alcoolicilor. Simptomele bolii beri beri includ mersul dificil, pierderea senzatiilor tactile la maini si picioare si paralizia picioarelor. Afectiunea poate conduce la insuficienta cardiaca congestiva. Din acest motiv, persoanele care consuma cantitati mari de alcool sunt sfatuite sa isi suplimenteze aportul de vitamina B1.

• Complexul de vitamine B previne migrenele

Organismul care beneficiaza de un aport optim de riboflavina (vitamina B2) este ferit de migrene si cataracta, potrivit Institutelor Nationale de Sanatate. Aceeasi vitamina esentiala corpului mai este folosita si pentru cresterea nivelului de energie, intarirea sistemului imunitar, tratarea acneei, a crampelor musculare si a sindromului de tunel carpian.

• Complexul de vitamine B previne pelagra

Carentele in niacina (vitamina B3) cauzeaza boala numita pelagra. Aceasta se manifesta prin tulburari mentale si fiziologice accentuate, in special diaree, membrane mucoase inflamate si dementa.
In afara de deficienta in niacina, la baza pelagrei mai poate sta si consumul de alcool, care impiedica organismul sa absoarba corect vitamina B3.

• Complexul de vitamine B mentine echilibrul hormonal

Dintre toate vitaminele B, acidul pantotenic (vitamina B5) este necesar pentru productia de hormoni, participand activ la procesul de crestere si dezvoltare. Tot acidul pantotenic mai este esential numeroaselor reactii biochimice care se petrec in celulele organismului zilnic, inclusiv decompunerea carbohidratilor si lipidelor pentru energie. Intrucat este solubila in apa, vitamina B5 este necesara zilnic in dieta.

•  Complexul de vitamine B previne bolile cardiace

Vitamina B6, numita si piridoxina, este implicata in peste 100 de reactii enzimatice in celulele corpului. Cercetatorii i-au studiat indeaproape beneficiile si au ajuns la concluzia ca piridoxina reduce semnificativ riscul de dezvoltare a bolilor cardiace. Deficientele in vitamina B pot conduce la anemie si eruptii cutanate, precum si la depresie sau stari recurente de confuzie.

• Complexul de vitamine B previne anemia

Vitamina B12 este necesara productiei de celule rosii in sange, de aceea carentele in acest nutrient pot conduce la anemie. Simptomele deficientei in vitamina B12 includ slabiciunea corporala, oboseala, constipatia, pierderea in greutate si a apetitului alimentar. Tot carenta in vitamina B12 afecteaza sistemul nervos si participa la instalarea depresiei, confuziei si dementei.

•  Complexul de vitamine B ajuta la nasterea unui copil sanatos

Acidul folic sau vitamina B9 s-a dovedit a fi foarte important pentru femeile insarcinate si bebelusi. Acesta previne defectele de tub neural, malformatiile congenitale si ajuta la o crestere si dezvoltare sanatoasa a copiilor.
Complexul de vitamine B cuprinde 8 vitamine hidrosolubile, ceea ce inseamna ca acestea se elimina rapid in sange si urina, facand necesara inlocuirea lor permanenta. Acestea nu actioneaza independent, ci in relatie cu celelalte vitamine ale complexului. Cele 8 vitamine au efecte benefice asupra nervilor, muschilor, aparatului digestiv, pielii, parului, ochilor, cavitatii bucale si ficatului.

Afectiuni la care predispune carenta de vitamine B
Maladii cardiovasculare: tiamina si alte vitamine din complexul de vitamine B reduc concentratia homocisteinei in sange, un marker asociat maladiilor cardiovasculare. Un nivel crescut de homocisteina creste riscul aparitiei accidentului vascular cerebral prin accentuarea coagularii sangelui.
Diabetul: vitaminele complexului B permit organismului sa transforme glucoza in energie. Daca nu este transformata, ea circula prin sange la nesfarsit si poate duce, pe termen lung, la diabet. Sistemul imunitar al persoanelor diabetice este intotdeauna deficitar. Persoanele cu diabet trebuie sa consume vitaminele B1, B2 si B6, deoarece intaresc imunitatea.
Anomalii congenitale: in timpul sarcinii duce la o serie de anomalii congenitale, dintre care cea mai frecventa este spina bifida, cauzata de aportul insuficient de acid folic (vitamina B9).
Dementa: acidul folic, recunoscut pentru calitatea sa de a combate homocisteina din plasma, diminueaza si riscul de dementa. O carenta de acid folic dubleaza riscul aparitiei maladiei Alzheimer.
Anxietatea: piridoxina (vitamina B6) are un efect pozitiv puternic asupra productiei de serotonina (o substanta chimica ce controleaza depresia, perceptia durerii si anxietatea), evitand totodata efectele secundare periculoase asociate medicamentelor anxiolitice si antidepresive.

Impreuna, vitaminele B ajuta la combaterea simptomelor si cauzelor stresului, depresiei si bolilor cardiovasculare. Pentru a fi asimiliate de organism, trebuie consumate zilnic. Sustin si maresc rata metabolismului; mentin tonusul pielii si muschilor; imbunatatesc functionarea sistemului imunitar si nervos; favorizeaza cresterea si diviziunea celulara a globulelor rosii care previn anemia; reduc riscul de aparitie a cancerului pancreatic, una dintre formele letale ale cancerului.

Basic Life Suport

Consider ca este de bun simt ca oricare dintre noi sa stim sa acordam primul ajutor in cazul unui stopcardiorespirator. De accea, vom vorbi azi despre Basic Life Suport sau ce poti face tu sa ajuti fara niciun ajutor medical daca gasesti o persoana intr-o astfel de situatie. Voi fi foarte schematic dar pe inteles. 

Moartea clinica: rezultatul opririi activitatii mecanice a inimii; dupa 8-10 secunde are loc pierderea constientei; dupa 40-100 secunde stop respirator; dupa 2-3 minute - midriaza (marirea pupilelor); dupa 5-15 minute - moarte biologica.

Stopul cardiorespirator are numeroase cauze dintre cele mai variate. Important este sa iti dai seama de el. Pierderea constientei, absenta pulsului la arterele carotide/femurale si stopul respirator sau respiratia agonica sunt semnele principale. 

Lantul supravietuirii 

Consta in: 

recunoasterea rapida a urgentei si alarmarea precoce

suport vital de baza - ideal in primele 5 minute

defibrilarea precoce - daca este nevoie

suport vital avansat precoce - de catre specialisti 

Siguranta salvatorului: Salvatorul evalueaza situatia generala asigurându-se de lipsa oricarui pericol.Asigurati-va ca nici victima si nici dvs. nu sunteti în pericol. Riscurile majore pentru salvator pot fi: traficintens, curentul electric, structuri instabile în care sau sub care se afla victima, substante toxice, gaze, bolitransmisibile care necesita o protectie speciala în timpul efectuarii ventilatiei artificiale.

Nivelul de constienta: Se evalueaza starea victimei: este constient sau inconstient? Îl scuturam cu grija de umar si îl întreabam cu voce tare: “Ce s-a întâmplat? Va simtiti bine?” sau încercam sa-l determinam sa raspunda la comenzi ca de exemplu: “Deschideti ochii.” Daca raspunde sau se misca, deci victima este constienta, se lasa în pozitia în care a fost gasita,(asigurati-va înca odata ca nu este în pericol) si incercati sa identificati motivul pentru care pacientul se afla în pozitia respectiva. Se cheama ajutor calificat anuntând situatia la 112. Starea victimei se reevalueaza periodic pâna la sosirea echipei calificate.

Daca victima nu raspunde, deci este inconstienta atunci se apeleaza la ABC-ul resuscitatii, adica:

A. Airway. – Eliberarea cailor aeriene

Eliberati caile respiratorii prin ridicarea barbiei si hiperextensia capului apasând pe frunte. Puneti unadintre mâini pe fruntea pacientului (astfel încât degetul mare si cel aratator sa ramâna libere pentru a puteapensa nasul victimei când i se face respiratie gura la gura.) În acelasi timp cu doua degete de la mâna cealalta ridicati barbia victimei. În cazul victimei inconstiente este posibil ca limba sa-i cada în spate spre faringele posterior blocând astfel caile aeriene superioare. Facând o hiperextensie a capului si ridicând barbia, limba se ridica si elibereaza caile aeriene. Eliberati gâtul de eventualele haine strânse. Îndepartati orice cauza de obstructie evidenta din gura. Aceasta pot fi:dantura rupta, proteze dentare rupte, saliva, sânge etc. Nu pierdeti timpul cautând obstructii ascunse.

B. Breathing – Respiratia

Pastrând caile respiratorii libere ascultati, simtiti si observati daca victima respira adecvat. Ne aplecam asupra victimei cu fata catre torace si ascultati la nivelul cavitatii bucale a victimei zgomotele respiratorii,simtiti daca exista schimb de aer apropiind obrazul de nasul si gura victimei, observati

miscarile pieptului. Pentru a decide prezenta sau absenta respiratiei ASCULTATI, SIMTITI SI VEDETI timp de minimum5-10 secunde

C. Circulation - Circulatia

Circulatia este realizata de cord. Evaluarea acesteia se face prin verificarea pulsului. Pulsul se poate simti cel mai bine pe artera carotida care este situata în santul format de unul din muschii gâtului si marul lui Adam.Degetele aratator si mijlociu localizeaza marul lui Adam si vor aluneca lateral pe gât pâna se simte bataia în vârful acestora. Pulsul poate fi palpat pe ambele parti ale gâtului dar niciodata în acelasi timp. Aceasta etapa poate fi executata simultan cu verificarea respiratiei, de asemenea timp de 5-10 secunde.

Victima nu respira si nu are puls.

Primul gest în aceasta situatie este anuntarea situatiei la 112 solicitând ajutorul echipei medicale calificate si cu dotare corespunzatoare dupa care începem resuscitarea cardio-pulmonara. Daca victima nu respira, nu are puls si esti sigur ca va sosi ajutor profesionist calificat, începe ventilatia artificiala si compresiunile toracice

Ventilatia artificiala: 

• se deschid căile aeriene prin împingerea capului şi ridicarea mandibulei;

• se pensează nasul folosind policele şi indexul mâinii de pe frunte;

• se deschide puţin cavitatea bucală a victimei, menţinând însă bărbia ridicată;

• salvatorul inspiră normal, pune buzele în jurul gurii victimei asigurând o bună etanşeitate şi expiră constant în gura victimei;  în timpul expirului salvatorul va privi ridicarea peretelui toracic anterior şi va urmări menţinerea ridicată a acestuia timp de 1 secundă, ca într-o respiraţie normală = ventilaţie eficientă;

• se menţine capul în hiperextensie şi bărbia ridicată, se îndepărtează gura de victimă şi se urmăreşte revenirea toracelui la poziţia iniţială, pe măsură ce aerul iese din plămâni;

 •2 ventilaţii eficiente la 30 de compresii toracice, in cazul unui singur salvator.

• se continuă efectuarea compresiilor toracice şi a ventilaţiilor într-un raport de 30:2

• întreruperea compresiilor şi ventilaţiilor pentru reevaluarea victimei este indicată doar dacă aceasta începe să respire normal;

nVentilatia se poate face gură la gură, gură la nas sau pe mască si balon.

nDacă ventilaţiile iniţiale nu au determinat ridicarea peretelui toracic, ca într-o respiraţie normală:

• se verifică gura victimei şi se îndepărtează orice obstrucţie vizibilă;

• se verifică dacă hiperextensia capului şi ridicarea bărbiei sunt corecte;

nDacă la resuscitare participă mai mulţi resuscitatori, aceştia ar trebui să se schimbe la fiecare 1-2 minute pentru a evita epuizarea fizică. 

Tehnica masajului cardiac extern

Cu victima asezata pe spate pe un plan dur se localizeaza punctul de compresie situat în partea inferioara a sternului. Degetul inelar merge de-a lungul rebordului costal pâna la apendicele xifoid (locul de întâlnire a coastelor). La acest nivel lânga acest deget se aseaza alte doua degete, respectiv degetul mijlociu si cel aratator,dupa care asezam podul palmei celeilalte mâini, tangent la cele doua degete plasate pe piept, aceasta este locul în care trebuie facute compresiunile toracice. Îngenuncheati lânga victima, faceti doua ventilatii, dupa care gasiti punctul de reper cu degetul inelar,pornind din partea inferioara a rebordului costal, catre apendicele xifoid (locul de întâlnire a coastelor). Ajungând cu degetul inelar la apendicele xifoid, asezati degetul mijlociu si aratator lânga el, apoi asezam  podul palmei celeilalte mâini, acesta fiind locul în care trebuie facute compresiunile. Aseazam cealalta mâna (cea cu care am reperat apendicele xifoid), peste mâna situata pe stern fara ca degetele sa se sprijine pe torace. Cu coatele întinse, cu bratele perpendicular pe stern, linia umerilor sa fie paralela cu linia longitudinala a pacientului se fac compresiunile astfel încât sa înfundam sternul cu o adâncime de aproximativ 4-5 cm(numarând cu voce tare, si 1 si 2 si 3 si 4 si 5’’). Frecventa compresiunilor externe trebuie sa fie de 80-100/min.

                                              

In cazul resuscitarii cu 2 salvatori:

nchemarea ajutorului este o prioritate; un salvator începe singur resuscitarea, celălalt pleacă după ajutor; 

nse recomandă ca salvatorii să stea de o parte şi de alta a victimei; 

nse utilizează un raport de 30 compresii la 2 ventilaţii; la finalul fiecărei serii de 30 compresii, celalalt salvator va administra  două ventilaţii;  

nridicarea bărbiei şi extensia capului vor fi menţinute tot timpul resuscitării; 

nîn timpul ventilaţiilor compresiile toracice se întrerup;

ndacă salvatorii vor să facă schimb de locuri, acesta trebuie să se facă cat mai rapid.

Victima respira si are puls

Daca victima respira si are puls, dar este inconstienta o vom aseza în pozitia laterala de siguranta. Îngenunchind lânga victima vom elibera caile aeriene prin hiperextensia capului si ridicarea barbiei.Asezam bratul cel mai apropiat al victimei în unghi drept fata de corp, iar antebratul se îndoaie în sus. Vom trece celalalt brat al victimei peste torace asezând dosul palmei pe obrazul victimei. Se ridica genunchiul ( cel opus fata de salvator) victimei, tragându-l în sus si mentinând piciorul pe pamânt.Cu o mâna vom prinde umarul opus fata de salvator si cu cealalta mâna genunchiul pacientului.Îl vom întoarce lateral spre salvator; ne asiguram ca se sprijina pe genunchi si pe cot, rearanjam capul în hiperextensie si deschidem gura.

Riscurile salvatorului:

n       Riscuri legate de mediu:

                                • trafic;

                                • construcţii instabile;

                                • electricitate;

                                • gaze;

                                • apă;

                                • substanţe toxice.

n       Riscuri legate de victimă:

                                • contactarea unor boli transmisibile;

                                • intoxicaţii;

n       Riscuri legate de tehnică:

                                • utilizarea defibrilatorului si a unor instrumente ascuţite.

Cata apa trebuie sa bei pe zi?

     Peste tot auzim sfaturi privind hidratarea noastra zilnica si cat si cum si de ce sa bem o anumita cantitate de apa in fiecare zi. Ce este adevarat si ce nu?
     Stim ca apa este esentiala pentru sanatate. Se spune ca se poate trai pana la o luna fara alimentatie dar fara apa doar pana la o saptamana. Corpul nostru contine 60% apa, cu un rol esential in organism.
     Cata apa trebuie sa bem in fiecare zi? O intrebare simpla, raspunsuri de peste tot....dar cum este corect ?
     Numeroase studii au aratat rolul vital, esential al apei pentru organism, insa nevoia de apa difera de la o persoana la alta si depinde de multi factori : clima, starea de sanatate, tipul de activitate realizat, etc.

     Deoarece corpul nu poate tolera pierderi mari de apa, consumul trebuie sa fie pe masura pierderii. De exemplu, daca facem sport si transpiram mult, ar trebui sa bem apa mai frecvent, inainte, in timpul si dupa activitatea fizica.
     Intr-o clima temperata ca in Romania, cantitatea de lichide consumata este adecvata daca bei suficient incat sa nu ai senzatia de sete si sa produci 1.5 litri sau mai mult de urina deschisa la culoare, galben-pai.
Institutul American de Nutritie recomanda un consum de 3 litri pentru barbati (1.31 ml/kcal) si 2.2 litri pentru femei (1.2 ml/kcal).
     Din cantitatea totala de apa pe care o consumam, 70-80% este obtinuta din lichide iar restul provine din ceea ce mancam: supa, alimente cu continut ridicat in apa (telina, rosii, portocale, pepeni, lapte, sucuri).
     Apa este cea mai buna alegere, nu are calorii, este ieftina si usor accesibila.
     Sfaturi pentru a bea o cantitate de apa adecvata zilnic:

• tine cu tine mereu o sticla de apa
• alege apa in locul bauturilor indulcite, te ajuta si la greutate insa nu te slabeste in regim solitar!
• adauga putina lamaie
• fa-ti un obicei din a bea apa
• bea apa cand ai senzatie de foame dar tine minte, foamea adevarata nu va fi potolita cu apa.

Mituri despre infectia cu HPV

HPV sau Virusul Papiloma Uman ramane inca o necunoscura pentru multi oameni, in ciuda campaniilor de informare in privinta pericolelor pe care le ridica supra starii de sanatate. 

Exista peste 100 de tulpini ale virusului HPV, dintre care cel putin 40 sunt transmise pe cale sexuala si pot infecta regiunea genitala. Tipurile cu risc scazut pot cauza negi in zona intima, in timp ce 15 tulpini cu risc crescut sunt asociate cu sansele crescute de instalare a cancerului.

De-a lungul timpului, au inceput sa circule nenumarate idei preconcepute despre virusul HPV, modul sau de transmitere si bolile pe care le pot provoca. Miturile in cauza pot propaga o dezinformare periculoasa pentru toti adultii activi din punct de vedere sexual. Informatiile validate de specialisti sunt esentiale pentru buna intelegere a amenintarilor aduse de Virusul Papiloma Uman.

1. HPV, HIV sau herpexul sunt acelasi lucru

Rezonanta asemanatoare a denumirilor de HPV, HIV si herpex au condus la nasterea confuziei ca acestea denumesc acelasi agent patogen. In realitate, cele trei virusuri sunt complet diferite, cauzand propriile complicatii pentru sanatate. Singurul lucru pe care il au in comun este transmiterea lor pe cale sexuala.

2. Doar femeile pot contacta virusul HPV

Datele emise de Centrul de Control si Prevenire a Bolilor din SUA arata ca majoritatea adultilor activi sexual sufera de o infectie cauzata de virusul HPV intr-un anumit moment al vietii, indiferent de sex. Chiar si persoanele cu un singur partener sexual sunt expuse riscului contactarii Virusului Papiloma Uman.

3. Toate virusurile HPV cauzeaza cancer

Virusul Papiloma Uman poate fi cauza instalarii mai multor tipuri de cancer, printre care se numara cancerul anal . de col uterin / vulvar / vaginal. Chiar si asa, nu toate tulpinile acestui virus au un potential canceros.

Doar tipurile de HPV cu risc crescut, precum tulpinile 16 si 18, sunt asociate cu predispozitia la cancer. Aceste doua tulpini de HPV se fac responsabile pentru aproximativ 70% dintre toate cazurile de cancer cervical.

Mai mult decat atat, infectiile HPV cu risc crescut cauzeaza circa 5% din toate tipurile de cancer la nivel global. Multe dintre infectiile HPV cu risc crescut trec de la sine in 1-2 ani, fara sa produca imbolnaviri sau complicatii grave.

4. Virusul HPV nu se poate transmite decat pe cale sexuala

Desi contactul sexual normal este cea mai probabila cale de transmitere a virusului HPV, aceasta nu este singulara. Papilomavirusul se poate raspandi si prin contactul direct cu pielea unei persoane infectate. Prezervativele sunt singurele metode de protectie care asigura o protectie partiala impotriva contactarii virusului HPV, insa nu totala.

5. Virusul HPV poate fi diagnosticat doar la femei

Singura cale de diagnosticare a virusului HPV la femei este prin intermediul testului Papanicolau, efectuat in urma unui consult ginecologic. Efectuat regulat, identifica intr-un stadiu precoce celulele anormale, inainte ca ele sa devina canceroase. Identificarea prezentei HPV si a genotipului la barbati se face prin prelevarea de secretie uretrala de catre medicul urolog.

6. Virusul HPV poate fi tratat

Leziunile precanceroase si excrescentele cauzate de anumite tulpini de HPV pot fi tratate, insa Virusul Papiloma Uman nu poate fi eliminat complet din organism. Daca este contactat, virusul va ramane in stare latenta in corp.

7. Odata contactat, virusul HPV se manifesta prin simptome

In realitate, majoritatea persoanelor care au contactat un tip de virus HPV nu prezinta simptome si, in cele mai multe cazuri, nu dezvolta probleme de sanatate din pricina infectiei. In 90% din cazuri, sistemul imunitar dezactiveaza papilomavirusul in decurs de aproximativ doi ani.

De altfel, cei mai multi oameni nu stiu ca au contactat virusul. Exista tulpini care provoaca negi( excrescente asemanatoare cu conopida in zona genitala). In situatii rare, femeile care au negi pe colul uterin prezinta scurgeri vaginale anormale. De asemenea, negii genitali pot fi confundati cu alte boli cutanate care nu se transmit prin contact sexual. Pentru a determina daca negii sunt sau nu cancerigeni, testul Papanicolau poate depista care sunt riscurile de cancer de col uterin, in cazul femeilor.

8. Virusul HPV este raspandit mai ales printre partenerii de acelasi sex

Oricine intretine un raport sexual cu o alta persoana se poate alege cu o infectie HPV. Virusul nu discrimineaza in functie de preferintele sexuale ale adultilor, astfel ca heterosexualii sunt la fel de predispusi contactarii Virusului Papiloma Uman, precum homosexualii.

Cele mai ridicate rate de infectie sunt inregistrate in randul adultilor tineri, cu varste cuprinse intre 15 si 24 de ani. Singurele persoane expuse unui risc aproape inexistent de contactare a agentului patogen sunt cele care nu au fost niciodata active din punct de vedere sexual.

9. Negii genitali se pot transforma in cancer

Negii genitali sunt cauzati de tulpinile HPV cu risc scazut de cancer, de aceea potentialul lor canceros este neglijabil. Desi sunt inestetici si dificil de tratat, negii aparuti pe fondul unei infectii cu Virusul Papiloma Uman nu au de regula consecinte pe termen lung asupra starii generale de sanatate.

10. Testul Papanicolau nu mai este necesar dupa vaccinarea anti-HPV

Complet fals. Vaccinarea impotriva virusului HPV nu anuleaza necesitatea efectuarii regulate a testului Papanicolau ca metoda de screening pentru cancerul cervical. Vaccinurile pentru Virusul Papiloma Uman protejeaza exclusiv impotriva celor mai periculoase tulpini HPV, tipurile 16 si 18.

Vaccinul anti-HPV este o masura de preventie si mai are niciun efect dupa contactarea virusului. Acesta este si motivul pentru care vaccinarea se recomanda persoanelor mai tinere de 20 de ani, care nu si-au inceput viata sexuala.

11. Vaccinurile anti-HPV ofera protectie pentru intreaga viata

Vaccinurile anti-HPV asigura protectia impotriva papilomavirusului aproximativ 7-10 ani, nu pentru intreaga viata. Astfel, tinerii de ambele sexe care nu primesc o doza suplimentara in aproprierea varstei la care este probabil sa devina activi sexuali ar putea fi susceptibili la HPV. Pacientul si parintii acestuia sunt singurii care pot lua o decizie in privinta administrarii unei doze noi.

www.sfatulmedicului.ro

www.konnectmagazine.com

Urticaria la frig

Urticaria la frig nu este rara, ea reprezentand aproximativ 15 % din urticariile declansate de agentii fizici din mediu. 

Este gresita expresia "alergie la frig" deoarece in acest caz ar trebui sa se formeze anumiti anticorpi care insa nu apar in urticarie.

Urticaria la frig este mai degraba un sindrom format din mai multe entitati cu simptome, evolutii si rapsunsuri diferite la tratament. 

Urticaria la frig afecteaza toate categoriile de varsta, fiind frecvent intalnita la copii si adolescenti. Durata medie de evolutie este cam de 5 ani. Problemele practice pe care le implica boala sunt legate de:

• afectarea importanta a calitatii vietii: eruptiile apar pe zonele expuse (dar nu numai), sunt deseori vizibile si sunt insotite de prurit intens (mancarime);
• severitatea manifestarilor: leziunile pot sa conflueze sau sa se extinda in profunzime, generand edeme (umflaturi), ori pot fi insotite de simptome generale: crampe abdominale, diaree, sufocare, pana la anafilaxie (manifestarea cea mai grava, care necesita interventie de urgenta);
• existenta de agregari familiale in cazul  formelor cu manifestari generale (mai multi membri ai unei familii pot prezenta aceasta boala);
• existenta unor boli in care urticaria la frig este un fenomen secundar sau cu care se asociaza frecvent;
• raspunsul slab, nesatisfacator la terapiile antialergice obisnuite. 

Majoritatea urticariilor la frig nu au cauza precizata, mai ales la copii si tineri. In alte situatii, urticaria este secundara unor boli: infectioase (mononucleoza infectioasa, peumonii cu Mycoplasma pneumoniae, hepatite virale, borelioza, sifilis, infectia HIV, varicela), hematologice (mielom multiplu, leucemii, crioglobulinemii), autoimune (artrita reumatoida). Consumul unor medicamente poate fi urmat de declansarea urticariei: contraceptive, peniciline, antiinflamatoare nesteroidiene, terapii antifungice.

Deseori, pacientii sunt cei care isi pun singuri diagnosticul: la expunerea la temperaturi joase, uneori la o variatie de numai cateva grade, apar mancarime de piele, leziuni urticariene, (zone inflamate, rosii) sau edeme (umflare difuza a unei zone). Manifestarile dispar in incaperi sau zone incalzite. Confirmarea diagnosticului se face, in majoritatea cazurilor, prin testul cubului de gheata, ce se plaseaza pentru 4-5 minute pe antebrat; dupa indepartare, este vizibil un placard urticarian la locul de contact cu gheata. Este importanta incadrarea corecta a urticariei - de cauza neprecizata sau secundara unei alte boli.

Tratamentul bolii de fond, acolo unde este posibil, poate fi urmat de vindecarea urticariei la frig.

Tratamentul consta in masuri de preventie si terapii care calmeaza manifestarile neplacute, uneori chiar desensibilizare prin expunere controlata la frig. Diminuarea expunerii la frig, utilizarea de haine protective, interzicerea consumului de alimente si bauturi reci, precum si a scaldatului in apa rece sunt masuri simple ce pot preveni reactii grave. Raspunsul la tratamente antialergice este variabil, posibil dezamagitor si uneori trebuie luate in calcul terapii antiinflamatoare de tipul cortizonului. Pacientii cu manifestari generalizate si severe trebuie sa poarte asupra lor un autoinjector cu adrenalina.

Se recomanda consultul alergologic/imunologic al pacientilor cu urticarie la frig, in vederea incadrarii corecte a pacientilor si a nuantarii terapeutice necesare.


www.medicover.ro

Ecografia

Ce stii despre ecografie? Ce poate face ea si ce boli se pot depista ?

Ecografia reprezinta o metoda prin care se vizualizeaza diferite structuri anatomice ale corpului cu ajutorul ultrasunetelor emise de o sonda speciala. Ultrasunetele sunt reflectate de structurile intalnite si receptionate apoi, fiind transformate intr-o scara de tonuri alb-negru pe monitor. Ultrasunetele sunt vibratii mecanice cu frecvente de +20.000 Hz, inofensive pentru corpul uman. 

Este vorba de o "harta acustica" ce deseneaza organe, tesuturi, in diferite planuri, in functie de pozitia transductorului. 

Ecografia este o metoda imagistica sigura, fara efecte adverse asupra structurilor examinate, usor accesibila, fara costuri mari si care poate vizualiza orice structuri anatomice, cu limitari la nivelul plamanului, osului si creierului, din care se pot vizualiza doar anumite parti, iar in cazul creierului, doar la varste tinere, cand suturile dintre oasele care alcatuiesc cutia craniana - fontanelele, nu sunt inchise. Nu foloseste radiatii, nu este invaziva si in majoritatea cazurilor nu necesita o pregatire speciala, cum ar fii sedarea, ecografia putand fii repetata de cate ori este nevoie si la orice grupe de pacienti, inclusiv gravide, copii. 

Ecografia este principala metoda de screening in medicina, datorita avantajelor pe care le ofera: rapiditatea obtinerii unui diagnostic pozitiv sau de excludere, lipsa de nocivitate, posibilitatea de repetare, practic nelimitata ca numar de examinari si timp, obtinerea de planuri multiple si diferite de examinare ale aceluiasi organ. 

Din nevoia de a studia structurile anatomice cat mai bine, au aparut diferite tipuri de sonde, unele pentru evaluarea structurilor situate mai profund, altele pentru cele superficiale si altele pentru cavitatile anatomice  cum ar fi vaginul, rectul sau esofagul.

In afara vizualizarii structurilor anatomice si a functionalitatii acestora, au aparut si o serie de aplicatii care permit depistarea fluxurilor de sange si studierea acestora - metoda Doppler. Aceasta metoda este utila in studierea vascularizatiei organelor si a formatiunilor tumorale, precum si calitatii vaselor de sange si a afectarii acestora in cadrul unor boli sistemice, cum ar fi hipercolesterolemiile, diabetul zaharat, etc.

In afara studierii vascularizatiei prin metoda Doppler, exista si ecografia cu substanta de contrast. Aceasta consta in injectarea intravenoasa a unei substante care este formata din mici particule de gaz intr-un invelis elastic si permite o caracterizare foarte  buna a tipului de vascularizatie a diferitelor structuri, ajutand la diferentierea diferitelor tipuri de formatiuni tumorale, maligne sau benigne, in aprecierea inflamatiei sau a vaselor de sange. Efectele adverse ale substantei de contrast sunt minime. O alta aplicatie a ecografiei o reprezinta elastografia, metoda prin care se poate studia densitatea unui tesut. Pentru aparatele care sunt dotate cu aceasta caracteristica, metoda poate fii folosita in orice tip de ecografie si este foarte utila pentru diferentierea formatiunilor tumorale benigne de cele maligne si in aprecierea gradului de fibroza.

Durata si pregatirea. Pentru a beneficia de o imagine cat mai buna, data de propagarea optima a ultrasunetelor, anumite tipuri de ecografii presupun o pregatire inaintea efectuarii. Spre exemplu, pentru ecografia abdominala, in care este bine sa nu fie prezent mult aer in tubul digestiv, este indicat un repaus alimentar de 4 ore, precum si consum de lichide cu o ora inainte de efectuare, pentru a vizualiza vezica  urinara si structurile invecinate. In cazul ecografiilor care presupun masurarea fluxurilor de sange din teritoriul port (abdominal) prin metoda Doppler, cum este cazul hepatitelor cronice sau cirozelor, este necesar un repaus alimentar de 6 ore. 

Alte tipuri de ecografii, cum ar fi cele care folosesc sonde pentru vizualizarea structurilor superficiale, nu necesita o pregatire speciala. 

In general timpul stabilit este de 30 de minute  pentru o examinare.

Indiferent de tipul de ecograf si de dotarea tehnica a acestuia,  majoritatea examinarii se face in modul 2D, adica vizualizarea de sectiuni efectuate la diferite niveluri. Odata cu progresele tehnologice, au fost create tipuri speciale de sonde si de software, care permit imagini tridimensionale - ecografia 3D sau 4D. Ecografia 3D presupune miscarea automata a interiorului sondei, urmata de reconstructia imaginii, in mod static, dupa ce s-a termiat achizitia. A urmat ecografia 4D, care permite vizualizarea imaginii in trei dimensiuni - 3D, dar in timp real, timpul fiind a patra dimensiune. Aceste tipuri de ecografii au o utilizare limitata, fiind utile in special in sarcina si aduc detalii suplimentare fata de ecografia 2D, cum ar fi reconstructia faciala si depistarea unor malformatii.

Detectarea anomaliilor fetale este o parte importanta a diagnosticului prenatal. Introducerea examinarii fetale ultrasonografice de rutina, a dus la cresterea ratei de detectie a anomaliilor fetale, iar dezvoltarea tehnica a echipamentelor, ca si intelegerea anatomiei si fizilogiei fetale, a permis cresterea acuratetei diagnostice si diagnosticarea mai precoce a malformatiilor, cu 3-6 saptamani fata de examinarile anterioare.

In cazul sarcinii, ecografia este singura metoda care poate vizualiza fatul fara efecte adverse si fara limitarea numarului de examinari.
Evolutia intrauterina cunoaste doua etape- prima este cea embrionara, pana la 10 saptamani de sarcina, urmata de cea fetala, de la 10 saptamani in sus. Ecografiile se pot efectua fie in perioada embrionara, cand au ca principal scop confirmarea sarcinii, a pozitiei acesteia - intre/extrauterina si viabilitatea, demonstrata prin prezenta tonusului si a batailor cardice, de obicei in jurul a 5 saptamani de gestatie prin examinare endovaginala, fie in perioada fetala, cand se efectueaza transabdominal si au ca principal scop depistarea malformatiilor.

Numarul si perioada in care se fac  examinarile ecografice in timpul sarcinii variaza in functie de tara, dar exista un consens unanim in efectuarea a cel putin doua examinari:

• prima - in primul trimestru, intre 11-14 saptamani de gestatie
• a doua - in al doilea trimestru de sarcina inte 18-23 saptamani de gestatie. Marea majoritate recomanda si
• a treia examinare intre 28-33 saptamani de gestatie pentru aprecierea dezvoltarii intrauterine, dezvoltarea si maturizarea placentei si calculul indicilor de rezistivitate ale arterelor uterine.

Indicatiile de examinare sunt multiple, la ora actuala existand practic putine sau deloc ramuri ale medicinii care sa nu beneficieze intr-un fel, de examinare ecografica. Aceasta se datoreaza in principal evolutiilor tehnologice ale aparaturii (atat hardware - sondele cat si software), ceea ce a permis aparitia unor examinari speciale- noi examinari Doppler (HD, B Flow, Ultra-fast), examinari volumetrice - 3D,4D, sonoelastografia, ecografia cu substanta de contrast, ecoendoscopia.

www.reginamaria.ro

 www.alsamed.ro

Hemoleucograma

M-am hotarat sa povestesc putin despre hemoleucograma si semnificatiile acesteia, avand in vedere ca este una dintre cele mai frecvente, daca nu chiar cea mai frecventa analiza ceruta la oricine are nevoie de un set de analize. O postare lunga insa informatiile vor fi tratate pe scurt. Pentru alte nelamuriri adresati-va medicului dumneavoastra.

HLG consta din : 

• leucocite (celule albe)
• eritrocite (celule rosii)
• concentratia de hemoglobina Hb
• hematocrit Ht
• indici eritrocitari : volumul eritrocitar mediu (VEM), hemoglobina eritrocitara medie (HEM), concentratia medie de hemoglobina (CHEM) si largimea distributiei eritrocitare (RDW)
• trombocite (plachete) si indici trombocitari: volumul trombocitar mediu (VTM) si largimea distributiei trombocitare (PDW)
• formula leucocitara 

Hemograma se poate recolta à jeun (pe nemancate) sau postprandial (trebuie totusi evitate mesele bogate in lipide care pot interfera cu anumiti parametri ai hemogramei). 

1.Numarul de ERITROCITE - celulele rosii - hematii - ajuta la evaluarea eritropoiezei.  Eritrocitele sunt investigate in continuare prin masurarea concentratiei de hemoglobina si a hematocritului, iar pe baza lor analizorul calculeaza indicii eritrocitari: VEM, HEM, CHEM si RDW, care caracterizeaza din punct de vedere calitativ populatia eritrocitara. Eritrocitele sunt cele mai numeroase celule din sange, principala functie constand in transportul 0₂ de la plaman la tesuturi si transferul CO₂ de la tesuturi la plaman. Acest lucru se realizeaza prin intermediul hemoglobinei continute in eritrocite. Numarul de eritrocite este util in detectarea si monitorizarea anemiei si eritrocitozei/policitemiei. Au valori diferite in functie de varsta si sex; se exprima in nr de eritrocite x10⁶/uL (mm³) sau nr de eritrocite x10¹²/L.

Semnificatie clinica: Scaderea nr de eritrocite determina anemie. In practica, se considera anemie atunci cand concentratia de hemoglobina, hematocritul si/sau numarul de eritrocite sunt sub valorile de referinta. In anemia acuta datorata hemoragiei, numarul de eritrocite si concentratia de hemoglobina raman nemodificate in primele ore datorita pierderii concomitente de plasma; ele incep sa scada pe masura ce se produce corectia deficitului volemic. In anemiile cronice volumul sanguin este aproape normal prin cresterea compensatorie a volumului plasmatic, iar numarul de eritrocite si hematocritul sunt de obicei scazute. Anemia relativa este o conditie caracterizata prin masa normala de eritrocite, dar cu volum sanguin crescut prin cresterea volumului plasmatic, ca de exemplu in sarcina, splenomegalie masiva. Pentru a identifica cauza anemiei, informatiile privind istoricul bolii si examinarea fizica trebuie integrate cu cateva teste de laborator cheie, cum ar fi determinarea numarului de reticulocite, indicilor eritrocitari, examinarea frotiului de sange colorat si eventual a maduvei osoase. Cresterea nr de eritrocite determina eritrocitoza - poate fi rezultatul cresterii masei eritrocitare totale (policitemie/eritrocitoza absoluta) ori poate fi consecinta reducerii volumului plasmatic (eritrocitoza relativa/falsa). Eritrocitoza la randul ei se clasifica in mai multe feluri dar nu va fi discutata aici. 

Numeroase medicamente pot determina cresterea sau scaderea numarului de eritrocite: pot scadea numarul de eritrocite aproape toate clasele de medicamente sau pot determina cresteri ale numarului de eritrocite: corticotropina, glucocorticoizii, danazolul, eritropoietina, antitiroidienele, hidroclorotiazida, etc.

2. HEMATOCRITUL - masoara raportul dintre volumul ocupat de eritrocite si volumul sanguin total. Are valori diferite in functie de varsta si sex. Hematocritul se exprima ca fractie decimala/ca procent. Hematocritul depinde de masa eritrocitara, volumul eritrocitar mediu si volumul plasmatic. e obicei, atunci cand hematiile sunt de marime normala, modificarile hematocritului le urmeaza pe cele ale numarului de eritrocite. Totusi in anemia micro-/macrocitara relatia poate sa nu se pastreze. De exemplu, in talasemie hematocritul scade deoarece hematiile microcitare ocupa un volum mai mic, in timp ce numarul de eritrocite poate fi normal/crescut. Valori critice: Ht < 20% poate determina insuficienta cardiaca si deces iar un Ht>60% coagularea spontana a sangelui. 

3. HEMOGLOBINA - componentul principal al eritrocitelor (95% din proteinele citoplasmatice eritrocitare) si serveste ca vehicul pentru transportul O₂ si CO₂. Fiecare gram de hemoglobina poate transporta 1.34 mL O₂ per 100 mL de sange. Valori diferite in functie de varsta si sex. Hb se exprima in g/L sau g/dL sau mmol/L. 

Semnificatie clinica: Scaderea Hb sub nivelul de referinta determina aparitia anemiei. Hb trebuie evaluata impreuna cu Hct, numarul de eritrocite, indicii eritrocitari si morfologia celulara pe frotiu pentru clasificarea anemiei. In sarcina concentratia de hemoglobina scade cu 2–3 g/dL datorita unei cresteri disproportionate a volumului plasmatic fata de masa eritrocitara. La nou-nascut masa eritrocitara este mai mare la nastere decat la adult si scade continuu in prima saptamana de viata, Hb putand ajunge pana la 9 g/dL in saptamanile 11–12 de viata (anemie fiziologica). Scaderea apare mai precoce si este mai pronuntata la prematuri.Cresterea Hb apare in eritrocitoza/policitemie. Dupa convietuirea un timp indelungat la altitudine survine o crestere a Hb corespunzatoare la 1 g/dL pentru 2000 m. La o Hb < 5g/dL apare insuficienta cardiaca si poate surveni decesul. Efortul fizic poate determina cresterea Hb. La fel ca unele medicamente: gentamicina. 

4. INDICII ERITROCITARI  - evaluarea eritrocitelor din punct de vedere al volumului si continutului in hemoglobina.

Volumul eritrocitar mediu (VEM) – reprezinta volumul ocupat de un singur eritrocit. VEM este un indice util pentru clasificarea anemiilor si poate sugera mecanismul fiziopatologic al afectarii eritrocitare. VEM se exprima in micrometri cubi sau femtolitri (fL). La adult este cuprins intre 80 – 100 fL (<80 anemie="" microcitara="" nbsp="">100 anemie macrocitara, VEM normal anemie normocitara). Clasificarea anemiilor nu va fi discutata aici. 

Hemoglobina eritrocitara medie (HEM) – este o masura a continutului mediu de hemoglobina pe eritrocit. HEM se exprima in picograme (pg/10^-12g). Valorile normale la adult sunt 26–34 pg sau 0.4-0.53 fmol (valori mai mari la nou-nascut).  In majoritatea anemiilor HEM se coreleaza cu VEM, astfel anemiile microcitare sunt de obicei hipocrome (uneori hipocromia poate preceda microcitoza), cele normocitare sunt de obicei normocrome, iar conditiile care cresc HEM determina in general, daca nu intotdeauna, VEM crescut.

Concentratia eritrocitara medie de hemoglobina (CHEM) – masoara concentratia medie de Hb dintr-un volum dat de eritrocite (sau raportul dintre masa de Hb si volumul de eritrocite). CHEM se exprima in g/dL. Valorile normale la adult sunt 32-36 g/dL (320-360 g/L) . VEM este un indice extrem de valoros in clasificarea anemiilor, dar HEM si CHEM, de obicei, nu aduc in plus informatii relevante clinic. Totusi, au un rol important in controlul de calitate al laboratorului, deoarece acesti indici variaza foarte putin de la o zi la alta pentru un specimen dat, daca pacientul nu este transfuzat.

Largimea distributiei eritrocitare (RDW) – este un indice eritrocitar care cuantifica heterogenitatea volumului celular (gradului de anizocitoza). Este util in caracterizarea initiala a anemiilor, in particular a anemiei microcitare, desi alte teste sunt de obicei necesare pentru confirmarea diagnosticului. Astfel RDW este util in diferentierea beta-talasemiei minore necomplicate, in care VEM este scazut, iar RDW normal de anemia feripriva, in care VEM este scazut, iar RDW crescut (cresterea RDW este un semn precoce in deficitul de fier). RDW este usor crescut in beta-talasemia minora cu anemie usoara .

5. Numarul de TROMBOCITE (plachete sangvine) - implicate in hemostaza si in initierea proceselor de reparare tisulara si vasoconstrictie dupa injuria vasculara si in timpul proceselor inflamatorii, aderarea si agregarea plachetara avand ca rezultat formarea trombusului plachetar care astupa rupturile din peretii vaselor mici. In mod normal, doua treimi din trombocite se gasesc in circulatie, iar o treime sunt stocate in splina. Valori : 150-450 x 10³/uL.

Cresterea nr de trombocite - in trombocitoze / trombocitemii. Clasificarea trombocitozelor nu va fi discutata aici. In sindroamele mieloproliferative cronice trombocitoza este frecventa si poate constitui un mecanism fiziopatologic important in producerea hemoragiei si trombozei. Trombocitele circulante sunt mari, dismorfice si anormale functional.

Scaderea nr de trombocite - trombocitopenii - cea mai frecventa cauza de sangerare. Trombocitopenia poate aparea prin mecanisme diferite: distructie accelerata a trombocitelor, productie scazuta de trombocite, distributie anormala a trombocitelor. Trombocitopenia se asociaza clinic cu sangerari cutaneo-mucoase: petesii, purpura, gingivoragii, epistaxis, pana la sangerari gastrointestinale, pulmonare si genitourinare. Sangerarile spontane sunt rare la >60×10³Tr/uL (pot aparea sangerari posttraumatice, postoperatorii). 

Valori critice

1. Trombocitoza>1.5×10⁹/uL, precum si trombocitoza la pacienti varstnici si/sau cu boli cardiovasculare prezinta risc de tromboza, mai rar de hemoragie.

2.  Trombocitopenia < 20000 /uL se asociaza cu risc de sangerari spontane interne/externe (risc 1% de hemoragii intracraniene).

 
Trombocitele cresc la altitudine, in timpul iernii, dupa efort fizic intens, traume. Trombocitele scad inaintea menstruatiei si in sarcina. Exista numeroase interferente medicamentoase. 

Volumul trombocitar mediu (VTM) – indica uniformitatea de marime a populatiei trombocitare. Este util in diagnosticul diferential al trombocitopeniei. VTM poate fi utilizat impreuna cu PDW pentru distingerea conditiilor asociate cu productie scazuta de trombocite de cele asociate cu distructie plachetara crescuta. Valori: VTM = 7.4-13 fL; PDW = 8-16.5 coeficient de variatie (CV) a volumului trombocitar.

6. Numarul de  LEUCOCITE si FORMULA LEUCOCITARA

 Leucocitele se impart in doua grupe principale: granulocite si a-/non-granulocite. Granulocitele sunt denumite astfel datorita prezentei in citoplasma de granulatii distincte si se identifica trei tipuri de granulocite in functie de afinitatile de colorare pe frotiul de sange colorat Wright: neutrofile, eozinofile si bazofile. De asemenea, aceste celule sunt denumite si leucocite polimorfonucleare datorita nucleului multilobulat. Nongranulocitele care constau din limfocite si monocite nu contin in general granulatii citoplasmatice distincte si au nucleul nonlobulat, fiind denumite si leucocite mononucleare. Indicatii: evaluarea infectiilor, inflamatiilor, necrozelor tisulare, intoxicatiilor, alergiilor, bolilor mieloproliferative si limfoproliferative acute si cronice, tumorilor maligne, depresiei medulare (iradiere, medicamente citotoxice, imunosupresoare, antitiroidiene etc.).

Valori leucocite: la adult = 4000-10000/µL sau 4-10×10⁹/L; la copii valori mai mari, diferite in functie de varsta. Exista numeroase variatii fiziologice ale leucocitelor. Majoritatea variatiilor fiziologice se explica prin stimularea cortexului adrenal. Administrarea de cortizon si hidrocortizon se asociaza cu neutrofilie (datorata probabil scaderii efluxului din sange si cresterii eliberarii medulare), urmata de eozinopenie si limfopenie.

Leucocitoza > 10000/ µL se datoreaza de obicei unei cresteri a numarului de neutrofile sau limfocite; mai rar celelalte clase de leucocite determina cresterea numarului absolut de leucocite. O crestere proportionala a tuturor tipurilor de leucocite se datoreaza hemoconcentratiei. Cauza majora: infectiile.

Leucopenia < 4000/ µL (valorile cuprinse intre 2500-4000/µL sunt considerate borderline, in timp ce valorile <2500 anormale="">

Formula leucocitara consta in diferentierea numarului total de leucocite circulante in cele cinci tipuri de leucocite, exprimate procentual si respectiv in numar absolut, fiecare dintre acestea indeplinind o functie specifica. Actualmente este de preferat raportarea fiecarui tip de leucocite in valori absolute.

Neutrofilele (granulocitele polimorfonucleare neutrofile) – cel mai numeros tip de leucocite, joaca un rol major in apararea antiinfectioasa primara a organismului prin fagocitarea si digestia microorganismelor, iar activarea lor necorespunzatoare poate duce la lezarea tesuturilor normale ale organismului prin eliberarea de enzime si agenti piogeni. In momentul aparitiei infectiei sunt produsi agenti chemotactici care determina migrarea neutrofilelor la locul infectiei si activarea functiilor defensive ale acestora, cu fagocitarea agentului respectiv, urmata de eliberarea granulelor in vezicula de fagocitoza si distrugerea agentului infectios. Acest efect este adesea asociat cu cresterea productiei si eliberarii neutrofilelor din maduva osoasa. Valori:  la adult = 2000-8000/µL sau 2-8×10⁹/L; 45-80% din leucocite; la copii valori mai mici.

Limfocitele – reprezinta o populatie celulara heterogena care difera in functie de origine, durata de viata, localizare la nivelul organelor limfoide si functie. Desi unele caracteristici morfologice ca: marimea, granularitatea, raportul nucleo-citoplasmatic diferentiaza populatiile limfocitare una de cealalta, ele nu ofera indicii privind tipul si functia lor. Majoritatea limfocitelor din sange sunt mici, desi sunt comune si forme mai mari, cum ar fi limfocitele mari granulare care contin granulatii azurofile in citoplasma. Valori: adult: 1000-4000/µL sau 1-4×10⁹/L; 20-55% din leucocite; la copii mai mari. 

Monocitele – sunt cele mai mari celule din sange; fac parte din sistemul fagocitic mononuclear/reticuloendotelial compus din monocite, macrofage si precursorii lor medulari. Monocitele sunt eliberate in sange si, dupa un scurt timp in circulatie, migreaza in diferite tesuturi, intamplator sau specific, ca raspuns la diferiti factori chemotactici. In tesuturi, ca raspuns la diferiti stimuli solubili, ele se diferentiaza in macrofage tisulare, cu calitati morfologice si functionale caracteristice, proces care a fost denumit activare si care este reversibil (“dezactivare”). Celulele sistemului fagocitic mononuclear sunt foarte primitive filogenetic, nici un animal neputand trai fara ele. Indeplinesc o varietate larga de functii importante in organism, incluzand indepartarea particulelor straine si celulelor senescente, moarte sau alterate, reglarea functiilor altor celule, procesarea si prezentarea de antigene in reactiile imune, participarea in diferite reactii inflamatorii, distrugerea bacteriilor si celulelor tumorale. Monocitele si macrofagele produc numerosi factori bioactivi: enzime, factori ai complementului, factori de coagulare, specii reactive de oxigen si azot, factori angiogenetici, proteine de legare (transferina, transcobalamina II, fibronectina, apolipoproteina E), lipide bioactive (derivati ai acidului arahidonic), factori chemotactici, citokine si factori de crestere ( IL 1,3,6,8,10,12, FGF, PDGF, TNF, M-CSF). Valori: 0-1000/µL sau 0-1×10⁹/L; 0-15% din leucocite.

Eozinofilele (granulocitele eozinofile) – au fost initial descrise pentru granulatiile lor intracitoplasmatice caracteristice care manifesta afinitate crescuta pentru colorantii acizi, cum ar fi eozina, si care apar colorate rosu-stralucitor in microscopia optica. Eozinofilele sunt celule mobile, cu originea in maduva osoasa, urmand acelasi model de proliferare, diferentiere, maturare si eliberare in sange ca si granulocitele neutrofile. La indivizii sanatosi se gasesc in numar mic in sange, dar devin predominante in sange si tesuturi in asociere cu diferite boli alergice, parazitare sau boli maligne. Prezenta eozinofilelor in caile respiratorii si mucoasa intestinala, numarul cat si starea lor de activare, a fost asociata atat cu maifestarile IgE-dependente cat si IgE-independente ale bolilor alergice. Totusi, rolul imunologic si importanta eozinofilului in patogeneza astmului nu sunt pe deplin clarificate. Valori: 0-700/µL sau 0-0.7×10⁹/L (0-7% din leucocite); valori mai mici la copiii pana la 1 an.

Bazofilele (granulocitele bazofile) si mastocitele – sunt doua populatii de leucocite bazofile care prezinta multe asemanari, dar si unele diferente. Ambele tipuri de celule contin granulatii intracitoplasmatice care se coloreaza metacromatic cu coloranti bazici. De asemenea, ambele exprima pe suprafata lor o isoforma tetramerica  a receptorului cu afinitate mare pentru IgE. Cand acest receptor cu afinitate mare este legat de alergenul sensibilizant sau de anticorpii anti-IgE, atat bazofilele, cat si mastocitele sunt activate, fiind indusa sinteza si secretia de mediatori. Prin aceste mecanisme bazofilele si mastocitele sunt factori importanti in inflamatiile alergice si alte fenomene imune si inflamatorii. Ambele celule contin histamina, PAF si metaboliti ai acidului arahidonic, considerate importante in patogeneza bolilor inflamatorii, cum ar fi astmul. Valori bazofile = 0-200/µL sau 0-0.2×10⁹/L (0-2% din leucocite).

Semnificatiile clinice ale cresterilor /  scaderilor celulelor formulei leucocitare nu vor fi discutate acum. 

www.sunmedical.ro

www.bioterapi.ro

www.jurnalul.ro