Urticaria la frig

Urticaria la frig nu este rara, ea reprezentand aproximativ 15 % din urticariile declansate de agentii fizici din mediu. 

Este gresita expresia "alergie la frig" deoarece in acest caz ar trebui sa se formeze anumiti anticorpi care insa nu apar in urticarie.

Urticaria la frig este mai degraba un sindrom format din mai multe entitati cu simptome, evolutii si rapsunsuri diferite la tratament. 

Urticaria la frig afecteaza toate categoriile de varsta, fiind frecvent intalnita la copii si adolescenti. Durata medie de evolutie este cam de 5 ani. Problemele practice pe care le implica boala sunt legate de:

• afectarea importanta a calitatii vietii: eruptiile apar pe zonele expuse (dar nu numai), sunt deseori vizibile si sunt insotite de prurit intens (mancarime);
• severitatea manifestarilor: leziunile pot sa conflueze sau sa se extinda in profunzime, generand edeme (umflaturi), ori pot fi insotite de simptome generale: crampe abdominale, diaree, sufocare, pana la anafilaxie (manifestarea cea mai grava, care necesita interventie de urgenta);
• existenta de agregari familiale in cazul  formelor cu manifestari generale (mai multi membri ai unei familii pot prezenta aceasta boala);
• existenta unor boli in care urticaria la frig este un fenomen secundar sau cu care se asociaza frecvent;
• raspunsul slab, nesatisfacator la terapiile antialergice obisnuite. 

Majoritatea urticariilor la frig nu au cauza precizata, mai ales la copii si tineri. In alte situatii, urticaria este secundara unor boli: infectioase (mononucleoza infectioasa, peumonii cu Mycoplasma pneumoniae, hepatite virale, borelioza, sifilis, infectia HIV, varicela), hematologice (mielom multiplu, leucemii, crioglobulinemii), autoimune (artrita reumatoida). Consumul unor medicamente poate fi urmat de declansarea urticariei: contraceptive, peniciline, antiinflamatoare nesteroidiene, terapii antifungice.

Deseori, pacientii sunt cei care isi pun singuri diagnosticul: la expunerea la temperaturi joase, uneori la o variatie de numai cateva grade, apar mancarime de piele, leziuni urticariene, (zone inflamate, rosii) sau edeme (umflare difuza a unei zone). Manifestarile dispar in incaperi sau zone incalzite. Confirmarea diagnosticului se face, in majoritatea cazurilor, prin testul cubului de gheata, ce se plaseaza pentru 4-5 minute pe antebrat; dupa indepartare, este vizibil un placard urticarian la locul de contact cu gheata. Este importanta incadrarea corecta a urticariei - de cauza neprecizata sau secundara unei alte boli.

Tratamentul bolii de fond, acolo unde este posibil, poate fi urmat de vindecarea urticariei la frig.

Tratamentul consta in masuri de preventie si terapii care calmeaza manifestarile neplacute, uneori chiar desensibilizare prin expunere controlata la frig. Diminuarea expunerii la frig, utilizarea de haine protective, interzicerea consumului de alimente si bauturi reci, precum si a scaldatului in apa rece sunt masuri simple ce pot preveni reactii grave. Raspunsul la tratamente antialergice este variabil, posibil dezamagitor si uneori trebuie luate in calcul terapii antiinflamatoare de tipul cortizonului. Pacientii cu manifestari generalizate si severe trebuie sa poarte asupra lor un autoinjector cu adrenalina.

Se recomanda consultul alergologic/imunologic al pacientilor cu urticarie la frig, in vederea incadrarii corecte a pacientilor si a nuantarii terapeutice necesare.


www.medicover.ro

Ecografia

Ce stii despre ecografie? Ce poate face ea si ce boli se pot depista ?

Ecografia reprezinta o metoda prin care se vizualizeaza diferite structuri anatomice ale corpului cu ajutorul ultrasunetelor emise de o sonda speciala. Ultrasunetele sunt reflectate de structurile intalnite si receptionate apoi, fiind transformate intr-o scara de tonuri alb-negru pe monitor. Ultrasunetele sunt vibratii mecanice cu frecvente de +20.000 Hz, inofensive pentru corpul uman. 

Este vorba de o "harta acustica" ce deseneaza organe, tesuturi, in diferite planuri, in functie de pozitia transductorului. 

Ecografia este o metoda imagistica sigura, fara efecte adverse asupra structurilor examinate, usor accesibila, fara costuri mari si care poate vizualiza orice structuri anatomice, cu limitari la nivelul plamanului, osului si creierului, din care se pot vizualiza doar anumite parti, iar in cazul creierului, doar la varste tinere, cand suturile dintre oasele care alcatuiesc cutia craniana - fontanelele, nu sunt inchise. Nu foloseste radiatii, nu este invaziva si in majoritatea cazurilor nu necesita o pregatire speciala, cum ar fii sedarea, ecografia putand fii repetata de cate ori este nevoie si la orice grupe de pacienti, inclusiv gravide, copii. 

Ecografia este principala metoda de screening in medicina, datorita avantajelor pe care le ofera: rapiditatea obtinerii unui diagnostic pozitiv sau de excludere, lipsa de nocivitate, posibilitatea de repetare, practic nelimitata ca numar de examinari si timp, obtinerea de planuri multiple si diferite de examinare ale aceluiasi organ. 

Din nevoia de a studia structurile anatomice cat mai bine, au aparut diferite tipuri de sonde, unele pentru evaluarea structurilor situate mai profund, altele pentru cele superficiale si altele pentru cavitatile anatomice  cum ar fi vaginul, rectul sau esofagul.

In afara vizualizarii structurilor anatomice si a functionalitatii acestora, au aparut si o serie de aplicatii care permit depistarea fluxurilor de sange si studierea acestora - metoda Doppler. Aceasta metoda este utila in studierea vascularizatiei organelor si a formatiunilor tumorale, precum si calitatii vaselor de sange si a afectarii acestora in cadrul unor boli sistemice, cum ar fi hipercolesterolemiile, diabetul zaharat, etc.

In afara studierii vascularizatiei prin metoda Doppler, exista si ecografia cu substanta de contrast. Aceasta consta in injectarea intravenoasa a unei substante care este formata din mici particule de gaz intr-un invelis elastic si permite o caracterizare foarte  buna a tipului de vascularizatie a diferitelor structuri, ajutand la diferentierea diferitelor tipuri de formatiuni tumorale, maligne sau benigne, in aprecierea inflamatiei sau a vaselor de sange. Efectele adverse ale substantei de contrast sunt minime. O alta aplicatie a ecografiei o reprezinta elastografia, metoda prin care se poate studia densitatea unui tesut. Pentru aparatele care sunt dotate cu aceasta caracteristica, metoda poate fii folosita in orice tip de ecografie si este foarte utila pentru diferentierea formatiunilor tumorale benigne de cele maligne si in aprecierea gradului de fibroza.

Durata si pregatirea. Pentru a beneficia de o imagine cat mai buna, data de propagarea optima a ultrasunetelor, anumite tipuri de ecografii presupun o pregatire inaintea efectuarii. Spre exemplu, pentru ecografia abdominala, in care este bine sa nu fie prezent mult aer in tubul digestiv, este indicat un repaus alimentar de 4 ore, precum si consum de lichide cu o ora inainte de efectuare, pentru a vizualiza vezica  urinara si structurile invecinate. In cazul ecografiilor care presupun masurarea fluxurilor de sange din teritoriul port (abdominal) prin metoda Doppler, cum este cazul hepatitelor cronice sau cirozelor, este necesar un repaus alimentar de 6 ore. 

Alte tipuri de ecografii, cum ar fi cele care folosesc sonde pentru vizualizarea structurilor superficiale, nu necesita o pregatire speciala. 

In general timpul stabilit este de 30 de minute  pentru o examinare.

Indiferent de tipul de ecograf si de dotarea tehnica a acestuia,  majoritatea examinarii se face in modul 2D, adica vizualizarea de sectiuni efectuate la diferite niveluri. Odata cu progresele tehnologice, au fost create tipuri speciale de sonde si de software, care permit imagini tridimensionale - ecografia 3D sau 4D. Ecografia 3D presupune miscarea automata a interiorului sondei, urmata de reconstructia imaginii, in mod static, dupa ce s-a termiat achizitia. A urmat ecografia 4D, care permite vizualizarea imaginii in trei dimensiuni - 3D, dar in timp real, timpul fiind a patra dimensiune. Aceste tipuri de ecografii au o utilizare limitata, fiind utile in special in sarcina si aduc detalii suplimentare fata de ecografia 2D, cum ar fi reconstructia faciala si depistarea unor malformatii.

Detectarea anomaliilor fetale este o parte importanta a diagnosticului prenatal. Introducerea examinarii fetale ultrasonografice de rutina, a dus la cresterea ratei de detectie a anomaliilor fetale, iar dezvoltarea tehnica a echipamentelor, ca si intelegerea anatomiei si fizilogiei fetale, a permis cresterea acuratetei diagnostice si diagnosticarea mai precoce a malformatiilor, cu 3-6 saptamani fata de examinarile anterioare.

In cazul sarcinii, ecografia este singura metoda care poate vizualiza fatul fara efecte adverse si fara limitarea numarului de examinari.
Evolutia intrauterina cunoaste doua etape- prima este cea embrionara, pana la 10 saptamani de sarcina, urmata de cea fetala, de la 10 saptamani in sus. Ecografiile se pot efectua fie in perioada embrionara, cand au ca principal scop confirmarea sarcinii, a pozitiei acesteia - intre/extrauterina si viabilitatea, demonstrata prin prezenta tonusului si a batailor cardice, de obicei in jurul a 5 saptamani de gestatie prin examinare endovaginala, fie in perioada fetala, cand se efectueaza transabdominal si au ca principal scop depistarea malformatiilor.

Numarul si perioada in care se fac  examinarile ecografice in timpul sarcinii variaza in functie de tara, dar exista un consens unanim in efectuarea a cel putin doua examinari:

• prima - in primul trimestru, intre 11-14 saptamani de gestatie
• a doua - in al doilea trimestru de sarcina inte 18-23 saptamani de gestatie. Marea majoritate recomanda si
• a treia examinare intre 28-33 saptamani de gestatie pentru aprecierea dezvoltarii intrauterine, dezvoltarea si maturizarea placentei si calculul indicilor de rezistivitate ale arterelor uterine.

Indicatiile de examinare sunt multiple, la ora actuala existand practic putine sau deloc ramuri ale medicinii care sa nu beneficieze intr-un fel, de examinare ecografica. Aceasta se datoreaza in principal evolutiilor tehnologice ale aparaturii (atat hardware - sondele cat si software), ceea ce a permis aparitia unor examinari speciale- noi examinari Doppler (HD, B Flow, Ultra-fast), examinari volumetrice - 3D,4D, sonoelastografia, ecografia cu substanta de contrast, ecoendoscopia.

www.reginamaria.ro

 www.alsamed.ro

Hemoleucograma

M-am hotarat sa povestesc putin despre hemoleucograma si semnificatiile acesteia, avand in vedere ca este una dintre cele mai frecvente, daca nu chiar cea mai frecventa analiza ceruta la oricine are nevoie de un set de analize. O postare lunga insa informatiile vor fi tratate pe scurt. Pentru alte nelamuriri adresati-va medicului dumneavoastra.

HLG consta din : 

• leucocite (celule albe)
• eritrocite (celule rosii)
• concentratia de hemoglobina Hb
• hematocrit Ht
• indici eritrocitari : volumul eritrocitar mediu (VEM), hemoglobina eritrocitara medie (HEM), concentratia medie de hemoglobina (CHEM) si largimea distributiei eritrocitare (RDW)
• trombocite (plachete) si indici trombocitari: volumul trombocitar mediu (VTM) si largimea distributiei trombocitare (PDW)
• formula leucocitara 

Hemograma se poate recolta à jeun (pe nemancate) sau postprandial (trebuie totusi evitate mesele bogate in lipide care pot interfera cu anumiti parametri ai hemogramei). 

1.Numarul de ERITROCITE - celulele rosii - hematii - ajuta la evaluarea eritropoiezei.  Eritrocitele sunt investigate in continuare prin masurarea concentratiei de hemoglobina si a hematocritului, iar pe baza lor analizorul calculeaza indicii eritrocitari: VEM, HEM, CHEM si RDW, care caracterizeaza din punct de vedere calitativ populatia eritrocitara. Eritrocitele sunt cele mai numeroase celule din sange, principala functie constand in transportul 0₂ de la plaman la tesuturi si transferul CO₂ de la tesuturi la plaman. Acest lucru se realizeaza prin intermediul hemoglobinei continute in eritrocite. Numarul de eritrocite este util in detectarea si monitorizarea anemiei si eritrocitozei/policitemiei. Au valori diferite in functie de varsta si sex; se exprima in nr de eritrocite x10⁶/uL (mm³) sau nr de eritrocite x10¹²/L.

Semnificatie clinica: Scaderea nr de eritrocite determina anemie. In practica, se considera anemie atunci cand concentratia de hemoglobina, hematocritul si/sau numarul de eritrocite sunt sub valorile de referinta. In anemia acuta datorata hemoragiei, numarul de eritrocite si concentratia de hemoglobina raman nemodificate in primele ore datorita pierderii concomitente de plasma; ele incep sa scada pe masura ce se produce corectia deficitului volemic. In anemiile cronice volumul sanguin este aproape normal prin cresterea compensatorie a volumului plasmatic, iar numarul de eritrocite si hematocritul sunt de obicei scazute. Anemia relativa este o conditie caracterizata prin masa normala de eritrocite, dar cu volum sanguin crescut prin cresterea volumului plasmatic, ca de exemplu in sarcina, splenomegalie masiva. Pentru a identifica cauza anemiei, informatiile privind istoricul bolii si examinarea fizica trebuie integrate cu cateva teste de laborator cheie, cum ar fi determinarea numarului de reticulocite, indicilor eritrocitari, examinarea frotiului de sange colorat si eventual a maduvei osoase. Cresterea nr de eritrocite determina eritrocitoza - poate fi rezultatul cresterii masei eritrocitare totale (policitemie/eritrocitoza absoluta) ori poate fi consecinta reducerii volumului plasmatic (eritrocitoza relativa/falsa). Eritrocitoza la randul ei se clasifica in mai multe feluri dar nu va fi discutata aici. 

Numeroase medicamente pot determina cresterea sau scaderea numarului de eritrocite: pot scadea numarul de eritrocite aproape toate clasele de medicamente sau pot determina cresteri ale numarului de eritrocite: corticotropina, glucocorticoizii, danazolul, eritropoietina, antitiroidienele, hidroclorotiazida, etc.

2. HEMATOCRITUL - masoara raportul dintre volumul ocupat de eritrocite si volumul sanguin total. Are valori diferite in functie de varsta si sex. Hematocritul se exprima ca fractie decimala/ca procent. Hematocritul depinde de masa eritrocitara, volumul eritrocitar mediu si volumul plasmatic. e obicei, atunci cand hematiile sunt de marime normala, modificarile hematocritului le urmeaza pe cele ale numarului de eritrocite. Totusi in anemia micro-/macrocitara relatia poate sa nu se pastreze. De exemplu, in talasemie hematocritul scade deoarece hematiile microcitare ocupa un volum mai mic, in timp ce numarul de eritrocite poate fi normal/crescut. Valori critice: Ht < 20% poate determina insuficienta cardiaca si deces iar un Ht>60% coagularea spontana a sangelui. 

3. HEMOGLOBINA - componentul principal al eritrocitelor (95% din proteinele citoplasmatice eritrocitare) si serveste ca vehicul pentru transportul O₂ si CO₂. Fiecare gram de hemoglobina poate transporta 1.34 mL O₂ per 100 mL de sange. Valori diferite in functie de varsta si sex. Hb se exprima in g/L sau g/dL sau mmol/L. 

Semnificatie clinica: Scaderea Hb sub nivelul de referinta determina aparitia anemiei. Hb trebuie evaluata impreuna cu Hct, numarul de eritrocite, indicii eritrocitari si morfologia celulara pe frotiu pentru clasificarea anemiei. In sarcina concentratia de hemoglobina scade cu 2–3 g/dL datorita unei cresteri disproportionate a volumului plasmatic fata de masa eritrocitara. La nou-nascut masa eritrocitara este mai mare la nastere decat la adult si scade continuu in prima saptamana de viata, Hb putand ajunge pana la 9 g/dL in saptamanile 11–12 de viata (anemie fiziologica). Scaderea apare mai precoce si este mai pronuntata la prematuri.Cresterea Hb apare in eritrocitoza/policitemie. Dupa convietuirea un timp indelungat la altitudine survine o crestere a Hb corespunzatoare la 1 g/dL pentru 2000 m. La o Hb < 5g/dL apare insuficienta cardiaca si poate surveni decesul. Efortul fizic poate determina cresterea Hb. La fel ca unele medicamente: gentamicina. 

4. INDICII ERITROCITARI  - evaluarea eritrocitelor din punct de vedere al volumului si continutului in hemoglobina.

Volumul eritrocitar mediu (VEM) – reprezinta volumul ocupat de un singur eritrocit. VEM este un indice util pentru clasificarea anemiilor si poate sugera mecanismul fiziopatologic al afectarii eritrocitare. VEM se exprima in micrometri cubi sau femtolitri (fL). La adult este cuprins intre 80 – 100 fL (<80 anemie="" microcitara="" nbsp="">100 anemie macrocitara, VEM normal anemie normocitara). Clasificarea anemiilor nu va fi discutata aici. 

Hemoglobina eritrocitara medie (HEM) – este o masura a continutului mediu de hemoglobina pe eritrocit. HEM se exprima in picograme (pg/10^-12g). Valorile normale la adult sunt 26–34 pg sau 0.4-0.53 fmol (valori mai mari la nou-nascut).  In majoritatea anemiilor HEM se coreleaza cu VEM, astfel anemiile microcitare sunt de obicei hipocrome (uneori hipocromia poate preceda microcitoza), cele normocitare sunt de obicei normocrome, iar conditiile care cresc HEM determina in general, daca nu intotdeauna, VEM crescut.

Concentratia eritrocitara medie de hemoglobina (CHEM) – masoara concentratia medie de Hb dintr-un volum dat de eritrocite (sau raportul dintre masa de Hb si volumul de eritrocite). CHEM se exprima in g/dL. Valorile normale la adult sunt 32-36 g/dL (320-360 g/L) . VEM este un indice extrem de valoros in clasificarea anemiilor, dar HEM si CHEM, de obicei, nu aduc in plus informatii relevante clinic. Totusi, au un rol important in controlul de calitate al laboratorului, deoarece acesti indici variaza foarte putin de la o zi la alta pentru un specimen dat, daca pacientul nu este transfuzat.

Largimea distributiei eritrocitare (RDW) – este un indice eritrocitar care cuantifica heterogenitatea volumului celular (gradului de anizocitoza). Este util in caracterizarea initiala a anemiilor, in particular a anemiei microcitare, desi alte teste sunt de obicei necesare pentru confirmarea diagnosticului. Astfel RDW este util in diferentierea beta-talasemiei minore necomplicate, in care VEM este scazut, iar RDW normal de anemia feripriva, in care VEM este scazut, iar RDW crescut (cresterea RDW este un semn precoce in deficitul de fier). RDW este usor crescut in beta-talasemia minora cu anemie usoara .

5. Numarul de TROMBOCITE (plachete sangvine) - implicate in hemostaza si in initierea proceselor de reparare tisulara si vasoconstrictie dupa injuria vasculara si in timpul proceselor inflamatorii, aderarea si agregarea plachetara avand ca rezultat formarea trombusului plachetar care astupa rupturile din peretii vaselor mici. In mod normal, doua treimi din trombocite se gasesc in circulatie, iar o treime sunt stocate in splina. Valori : 150-450 x 10³/uL.

Cresterea nr de trombocite - in trombocitoze / trombocitemii. Clasificarea trombocitozelor nu va fi discutata aici. In sindroamele mieloproliferative cronice trombocitoza este frecventa si poate constitui un mecanism fiziopatologic important in producerea hemoragiei si trombozei. Trombocitele circulante sunt mari, dismorfice si anormale functional.

Scaderea nr de trombocite - trombocitopenii - cea mai frecventa cauza de sangerare. Trombocitopenia poate aparea prin mecanisme diferite: distructie accelerata a trombocitelor, productie scazuta de trombocite, distributie anormala a trombocitelor. Trombocitopenia se asociaza clinic cu sangerari cutaneo-mucoase: petesii, purpura, gingivoragii, epistaxis, pana la sangerari gastrointestinale, pulmonare si genitourinare. Sangerarile spontane sunt rare la >60×10³Tr/uL (pot aparea sangerari posttraumatice, postoperatorii). 

Valori critice

1. Trombocitoza>1.5×10⁹/uL, precum si trombocitoza la pacienti varstnici si/sau cu boli cardiovasculare prezinta risc de tromboza, mai rar de hemoragie.

2.  Trombocitopenia < 20000 /uL se asociaza cu risc de sangerari spontane interne/externe (risc 1% de hemoragii intracraniene).

 
Trombocitele cresc la altitudine, in timpul iernii, dupa efort fizic intens, traume. Trombocitele scad inaintea menstruatiei si in sarcina. Exista numeroase interferente medicamentoase. 

Volumul trombocitar mediu (VTM) – indica uniformitatea de marime a populatiei trombocitare. Este util in diagnosticul diferential al trombocitopeniei. VTM poate fi utilizat impreuna cu PDW pentru distingerea conditiilor asociate cu productie scazuta de trombocite de cele asociate cu distructie plachetara crescuta. Valori: VTM = 7.4-13 fL; PDW = 8-16.5 coeficient de variatie (CV) a volumului trombocitar.

6. Numarul de  LEUCOCITE si FORMULA LEUCOCITARA

 Leucocitele se impart in doua grupe principale: granulocite si a-/non-granulocite. Granulocitele sunt denumite astfel datorita prezentei in citoplasma de granulatii distincte si se identifica trei tipuri de granulocite in functie de afinitatile de colorare pe frotiul de sange colorat Wright: neutrofile, eozinofile si bazofile. De asemenea, aceste celule sunt denumite si leucocite polimorfonucleare datorita nucleului multilobulat. Nongranulocitele care constau din limfocite si monocite nu contin in general granulatii citoplasmatice distincte si au nucleul nonlobulat, fiind denumite si leucocite mononucleare. Indicatii: evaluarea infectiilor, inflamatiilor, necrozelor tisulare, intoxicatiilor, alergiilor, bolilor mieloproliferative si limfoproliferative acute si cronice, tumorilor maligne, depresiei medulare (iradiere, medicamente citotoxice, imunosupresoare, antitiroidiene etc.).

Valori leucocite: la adult = 4000-10000/µL sau 4-10×10⁹/L; la copii valori mai mari, diferite in functie de varsta. Exista numeroase variatii fiziologice ale leucocitelor. Majoritatea variatiilor fiziologice se explica prin stimularea cortexului adrenal. Administrarea de cortizon si hidrocortizon se asociaza cu neutrofilie (datorata probabil scaderii efluxului din sange si cresterii eliberarii medulare), urmata de eozinopenie si limfopenie.

Leucocitoza > 10000/ µL se datoreaza de obicei unei cresteri a numarului de neutrofile sau limfocite; mai rar celelalte clase de leucocite determina cresterea numarului absolut de leucocite. O crestere proportionala a tuturor tipurilor de leucocite se datoreaza hemoconcentratiei. Cauza majora: infectiile.

Leucopenia < 4000/ µL (valorile cuprinse intre 2500-4000/µL sunt considerate borderline, in timp ce valorile <2500 anormale="">

Formula leucocitara consta in diferentierea numarului total de leucocite circulante in cele cinci tipuri de leucocite, exprimate procentual si respectiv in numar absolut, fiecare dintre acestea indeplinind o functie specifica. Actualmente este de preferat raportarea fiecarui tip de leucocite in valori absolute.

Neutrofilele (granulocitele polimorfonucleare neutrofile) – cel mai numeros tip de leucocite, joaca un rol major in apararea antiinfectioasa primara a organismului prin fagocitarea si digestia microorganismelor, iar activarea lor necorespunzatoare poate duce la lezarea tesuturilor normale ale organismului prin eliberarea de enzime si agenti piogeni. In momentul aparitiei infectiei sunt produsi agenti chemotactici care determina migrarea neutrofilelor la locul infectiei si activarea functiilor defensive ale acestora, cu fagocitarea agentului respectiv, urmata de eliberarea granulelor in vezicula de fagocitoza si distrugerea agentului infectios. Acest efect este adesea asociat cu cresterea productiei si eliberarii neutrofilelor din maduva osoasa. Valori:  la adult = 2000-8000/µL sau 2-8×10⁹/L; 45-80% din leucocite; la copii valori mai mici.

Limfocitele – reprezinta o populatie celulara heterogena care difera in functie de origine, durata de viata, localizare la nivelul organelor limfoide si functie. Desi unele caracteristici morfologice ca: marimea, granularitatea, raportul nucleo-citoplasmatic diferentiaza populatiile limfocitare una de cealalta, ele nu ofera indicii privind tipul si functia lor. Majoritatea limfocitelor din sange sunt mici, desi sunt comune si forme mai mari, cum ar fi limfocitele mari granulare care contin granulatii azurofile in citoplasma. Valori: adult: 1000-4000/µL sau 1-4×10⁹/L; 20-55% din leucocite; la copii mai mari. 

Monocitele – sunt cele mai mari celule din sange; fac parte din sistemul fagocitic mononuclear/reticuloendotelial compus din monocite, macrofage si precursorii lor medulari. Monocitele sunt eliberate in sange si, dupa un scurt timp in circulatie, migreaza in diferite tesuturi, intamplator sau specific, ca raspuns la diferiti factori chemotactici. In tesuturi, ca raspuns la diferiti stimuli solubili, ele se diferentiaza in macrofage tisulare, cu calitati morfologice si functionale caracteristice, proces care a fost denumit activare si care este reversibil (“dezactivare”). Celulele sistemului fagocitic mononuclear sunt foarte primitive filogenetic, nici un animal neputand trai fara ele. Indeplinesc o varietate larga de functii importante in organism, incluzand indepartarea particulelor straine si celulelor senescente, moarte sau alterate, reglarea functiilor altor celule, procesarea si prezentarea de antigene in reactiile imune, participarea in diferite reactii inflamatorii, distrugerea bacteriilor si celulelor tumorale. Monocitele si macrofagele produc numerosi factori bioactivi: enzime, factori ai complementului, factori de coagulare, specii reactive de oxigen si azot, factori angiogenetici, proteine de legare (transferina, transcobalamina II, fibronectina, apolipoproteina E), lipide bioactive (derivati ai acidului arahidonic), factori chemotactici, citokine si factori de crestere ( IL 1,3,6,8,10,12, FGF, PDGF, TNF, M-CSF). Valori: 0-1000/µL sau 0-1×10⁹/L; 0-15% din leucocite.

Eozinofilele (granulocitele eozinofile) – au fost initial descrise pentru granulatiile lor intracitoplasmatice caracteristice care manifesta afinitate crescuta pentru colorantii acizi, cum ar fi eozina, si care apar colorate rosu-stralucitor in microscopia optica. Eozinofilele sunt celule mobile, cu originea in maduva osoasa, urmand acelasi model de proliferare, diferentiere, maturare si eliberare in sange ca si granulocitele neutrofile. La indivizii sanatosi se gasesc in numar mic in sange, dar devin predominante in sange si tesuturi in asociere cu diferite boli alergice, parazitare sau boli maligne. Prezenta eozinofilelor in caile respiratorii si mucoasa intestinala, numarul cat si starea lor de activare, a fost asociata atat cu maifestarile IgE-dependente cat si IgE-independente ale bolilor alergice. Totusi, rolul imunologic si importanta eozinofilului in patogeneza astmului nu sunt pe deplin clarificate. Valori: 0-700/µL sau 0-0.7×10⁹/L (0-7% din leucocite); valori mai mici la copiii pana la 1 an.

Bazofilele (granulocitele bazofile) si mastocitele – sunt doua populatii de leucocite bazofile care prezinta multe asemanari, dar si unele diferente. Ambele tipuri de celule contin granulatii intracitoplasmatice care se coloreaza metacromatic cu coloranti bazici. De asemenea, ambele exprima pe suprafata lor o isoforma tetramerica  a receptorului cu afinitate mare pentru IgE. Cand acest receptor cu afinitate mare este legat de alergenul sensibilizant sau de anticorpii anti-IgE, atat bazofilele, cat si mastocitele sunt activate, fiind indusa sinteza si secretia de mediatori. Prin aceste mecanisme bazofilele si mastocitele sunt factori importanti in inflamatiile alergice si alte fenomene imune si inflamatorii. Ambele celule contin histamina, PAF si metaboliti ai acidului arahidonic, considerate importante in patogeneza bolilor inflamatorii, cum ar fi astmul. Valori bazofile = 0-200/µL sau 0-0.2×10⁹/L (0-2% din leucocite).

Semnificatiile clinice ale cresterilor /  scaderilor celulelor formulei leucocitare nu vor fi discutate acum. 

www.sunmedical.ro

www.bioterapi.ro

www.jurnalul.ro

 

Boli ale venelor - varice

Varicele (boala varicoasa) reprezinta cea mai frecventa boala a venelor, caracterizata prin dilatari segmentare ale trunchiurilor venoase mai mari sau cu aspect reticulat la venele mai mici. Cand sunt superficiale, venele devin vizibile, inestetice, producand simptome caracteristice : oboseala, senzatie de greutate sau durere in membrul respectiv. In cazuri mai severe, varicele se pot rupe sau pot da nastere unor leziuni ulcerate, deschise la suprafata pielii. 

Cel mai frecvent, varicele se produc la nivelul membrelor inferioare, la gambe si coapse. 

Pot sa apara la orice varsta, afectand atat femeile cat si barbatii. De obicei au o nuanta albastra sau purpuriu inchis datorita sangelui neoxigenat transportat de acestea.

Cauze:

• varice primitive - cu origine neprecizata, cel mai probabil din cauza unei insuficiente congenitale a valvelor venoase, care nu mai opun rezistenta intoarcerii sangelui. Sarcina, statul in picioare prelungit favorizeaza si agraveaza varicele. 
• varice secundare - apar dupa obstructii in calea intoarcerii venoase a sangelui, frecvent intalnite dupa tromboflebite (=coagulari sangvine intravasculare, tromboze, la nivelul venelor).

Alte cauze : absenta sau slabirea valvelor venoase ce previn scurgerea retrograda a sangelui in sens gravitational; slabirea peretilor venosi; anomalii congenitale ale venelor.

Bolile venoase varicoase sunt in general progresive si nu pot fi prevenite complet. Printre metodele de tratament: purtarea ciorapului elastic, mentinerea unei greutati corporale normale (surplusul de kilograme exercita o presiune marita asupra picioarelor si venelor), exercitii fizice regulate.

Ca si tratament alternativ exista scleroterapia - o procedura minim invaziva prin care se injecteaza o solutie in vena ce determina inchiderea si disparitia ei; o metoda eficienta daca se realizeaza corect. 

Metode chirurgicale pentru indepartarea venelor sunt: ligatura chirurgicala; endoscopia venelor si indepartarea lor.  Pentru formele severe se poate folosi tehnica ablatiei endovenoase segmentale cu radiofrecventa, o procedura putin invaziva.

www.sfatulmedicului.ro

Esti ceea ce mananci?

Am gasit un scurt articol interesant pe www.descopera.ro . Asa ca daca vreti sa fiti mai ...stralucitori, cititi mai jos.

Este posibil să străluceşti de sănătate? Potrivit noilor cercetări se pare că da. După doar câteva săptămâni de consumul zilnic a cel puţin trei porţii (aprox 240 de grame) de fructe şi legume (inclusiv morcovi, varza şi kiwi), pielea capătă o strălucire sănătoasă similară cu bronzul. 

Cercetătorii de la Universitatea Sf. Andrews au analizat impactul pe care l-a avut consumul de fructe şi legume asupra culorii pielii. Astfel, ei au creat un studiu în care au fotografiat o serie de subiecţi înainte şi după perioada de cercetare. 

Rezultatele au demonstrat că un consum crescut de legume şi fructe duce la o colorare uşoară a pielii. 

Specialiştii au calculat că aproximativ 232 de grame de legume şi fructe, consumate zilnic, sunt suficiente pentru a ne face să părem sănătoşi, în timp ce  aproximativ 264 de grame fac ca persoana în cauză să pară mai atrăgătoare. 

Într-un al doilea proiect, un grup de voluntari a fost rugat să noteze cât de atrăgătoare le păreau chipurile din fotografii. Cei cu o „strălucire sănătoasă” au fost percepuţi ca fiind mai atrăgători. 

Responsabilă pentru acest efect pare să fie carotenoida, pigmentul prezent în produsele vegetale portocalii-roşii, precum morcovii sau cartofii dulci. Există câteva sute de carotenoide, dar beta-carotenul şi licopenul sunt unele dintre cele mai studiate tocmai pentru că s-a constatat că aduc numeroase beneficii sănătăţii.

www.descopera.ro

www.i-medic.ro

Rahianestezia

In ton cu noul job, va prezint cateva idei despre anestezia rahidiana.
Rahianestezia reprezinta injectarea de substanta anestezica in interiorul canalului rahidian, nu in "maduva", ci in lichidul cefalorahidian din jur. Acul se introduce mai jos de vertebra lombara L2, unde se termina de fapt maduva. La nivelul respectiv sau mai jos, prin canalul medular trec doar nervii spinali.
Tehnica: pacient in sezut, cu umerii aplecati, ca "un om obosit", cat mai cocosat, pentru a orizontaliza si a deschide spatiile dintre vertebre. Se dezinfecteaza tegumentul iar medicul introduce un ac subtire si lung pana in spatiul unde se afla LCR, injectandu-se doza de anestezic, timp in care pacientul trebuie sa stea nemiscat. Dupa retragerea acului un simplu pansament este aplicat local.

Este tolerata bine de catre pacienti, inclusiv de cei cardiaci, varstnici, singura conditie ar fi ca interventia chirurgicala sa poata fi efectuata sub o astfel de anestezie.

Printre contraindicatii se numara: tulburari severe de coagulare datorita riscului crescut de sangerare, tumori intracraniene sau orice alta cauza de tensiune intracraniana crescuta, vertebre sudate etc.


Restrictii pentru pacient: acesta nu are voie sa consume mancare cu minim 6 ore inainte de manevra si lichide cu minim 2 ore inainte. Pentru a diminua durerea de cap ce poate sa apara dupa rahianestezie, flectarea capului pe piept este interzisa pe durata analgeziei si aproximativ 5-6 ore dupa interventie.
Efectul anesteziei rahidiene dureaza in functie de tipul anestezicului si doza. De obicei, pacientul nu va putea misca membrele inferioare si nu va simti partea de jos a corpului aproximativ 2-4 ore.
Functionarea rinichilor nu este afectata insa pot aparea dificultati in eliminarea urinii postoperator.
Interventii chirurgicale practicate: hernii ombilicale necomplicate, hernii inghinale, interventii la nivelul membrelor inferioare sau regiunii perianale/genitale etc.
Anestezia rahidiana nu este acelasi lucru cu anestezia epidurala - care presupune injectarea de anestezic in afara durei, foita care captuseste canalul rahidian, deci nu in LCR, anestezicul influentand numai fibrele senzitive ale nervilor spinali, nu si pe cele motorii. 


www.teodorbuliga.ro